O nominalizare BAFTA, un premiu şi o nominalizare Cannes, 2 premii şi o nominalizare Academia Europeană de Film.
Somptuoasa fantezie a lui Wim Wenders, pe un scenariu scris împreună cu Peter Handke, este o poveste despre împărțirea Berlinului, despre efectele Holocaustului și despre frumusețea ireductibilă a vieții, și un mod de a exprima alegerea îndrăzneață între două lumi — cea a oamenilor și cea a nevăzuților lor ingeri protectori — prin intermediul personajului Damiel (Bruno Ganz), un înger care se îndrăgostește de o muritoare. Un film de atmosferă, elegiac și calm. „Der Himmel über Berlin” aka „Wings of Desire” (Cerul deasupra Berlinului) a fost elogiat de critici și a obținut numeroase premii, între care premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes.
Ca și în clasicul film al lui Michael Powell și Emeric Pressburger „A Matter of Life and Death” (O chestiune de viață și de moarte) (1946), raiul lui Wim Wenders este zugrăvit în alb-negru, în timp ce lumea oamenilor țâșnește pe ecran în culori vii, în imaginile superbe semnate de legendarul director de imagine Henri Alekan, cel care a filmat și „La belle et la bête” (Frumoasa și bestia) (1946) de Jean Cocteau. Sus pe clădiri sau pe umerii statuilor, îngerii privesc. În trenciuri și cu zâmbete de Mona Lisa, ei pot fi văzuți doar de copii și de orbii care le simt prezența. Îngerii văd totul, simt totul și deci vin în preajma muritorilor în momente de tulburare, frecventând dormitoarele singuratice, bibliotecile și scenele accidentelor. Deși incapabili să influențeze acțiunile oamenilor, îngerii pot aduce o rază de speranță acolo unde înainte nu era decât întuneric.
Dar când Damiel vine în ajutorul lui Marion (Solveig Dommartin), o frumoasă acrobată care se teme că va cădea, îngerul începe să-și dorească lucruri pe care oamenii le consideră firești: să atingă, să țină în brațe, să fie văzut. Într-un peisaj umed, în apropierea ruinelor Berlinului, Peter Falk (interpretându-se pe sine însuși) este un personal misterios: actorul faimos din serialul TV „Colombo” este în același timp singurul muritor care îl salută direct pe Damiel. Stând în picioare în fața unei gherete, unde bea o cafea, Peter Falk își întinde mâna spre înger, spunând: „Nu te pot vedea, dar știu că ești aici”, fără să explice cum de știe ceea ce e de neștiut. Peter Falk este de fapt numit de două ori, oarecum indirect, „Colombo”, procedeu amuzant și însuflețitor, care transformă deodată filmul dintr-o reverie într-o experiență mai „reală”. Inspirat de gestul lui Peter Falk, Damiel decide „să se coboare” și cade literalmente în condiția de muritor.
Ritmul lent al filmului, inspirat de poeziile lui Rainer Maria Rilke, este esențial poveștii, acordând regizorului timpul necesar pentru a examina până la capăt întrebări pe care le pun numai copiii, precum: „De ce sunt eu și nu sunt tu? De ce sunt aici și nu acolo? Când a început timpul și unde se sfârșeste spațiul?” Ritmul acesta spațial introduce spectatorul într-o lume în care ierarhia lucrurilor importante în viață devine mai clară și în care viața în general este mai frumoasă. Popularitatea acestui film „cu mesaj”, curgător, profund și blajin, a dus la realizarea unei continuări, „In weiter Ferne so nah” aka „Faraway So Close” (Atât de departe, atât de aproape!) (1993) și la inevitabilul remake hollywoodian sub forma unei drame romantice simpliste, „City of Angels” (Orașul îngerilor) (1998), cu Meg Ryan și Nicolas Cage. (Karen Krizanovich, scrie recenzii de film pentru numeroase publicații, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)
IMDB : 8,1